Opinii

Opinii, recenzii, informari, comentarii

Natiunea si formarea statului modern
     media: 4.75 din 20 voturi

postat de sscatalin in 2006-07-18 14:22
CUVÂNT ÎNAINTE

Încă de la începuturile omenirii, existenţa speciei umane a fost ghidată şi stăpânită de imaginar. De la Soarele personificat şi ridicat la rangul de zeu, la eroii mitologici, la fondatorii popoarelor, şi până la naţiune şi Statele – naţiuni.
Oamenii şi societatea în care trăiesc, resimt acut nevoia coeziunii, organizării şi raportării la „ceva”. În timp acel „ceva” a evoluat de la zeu, la rege, la naţiune, la drapel. Toate acestea ţin strict de simbolism şi mit, altfel spus, de imaginar. Totul e inventat, creat, pe altarul schimbării, bunăstarii şi progresului.
Teza de la care pornim este aceea că în secolul al XIX – lea are loc o revoluţie profundă în imaginarul omenesc, revoluţie care se va concretiza faptic într-o schimbare nu doar de paradigmă, ci şi într-o schimbare a status – quo-ului politic internaţional. Lumea aşa cum existase ea de secole, s-a transformat într-una nouă. Simbolurile şi miturile Vechiului regim au fost înlocuite cu altele noi: naţiunea şi statul naţional, construite pe un al treilea mit – democraţia.
Ca orice creaţie, aceste mituri se află acum la zenit. Imaginarul subjugat ideii de progres şi evoluţie va crea ceva ce va părea mai bun, mai performant, va dori sa încerce ceva nou şi mai promiţător. După două secole de mitologie naţională, asistăm la o lentă, dat tot mai pregnantă schimbare. Naţiunea şi statul ei par să-şi fi pierdut validitatea, mai ales pe fondul recrudescenţei celui mai rău derivat al lor – naţionalismul în forma extremă.
Europa şi lumea par să dorească o redifinire cu alte reguli şi alte valori. Ce se va alege atunci de naţiuni şi statele lor? Vor dispărea ele cu totul? Pot ele să se topească în conglomeratul de etnii din care s-au născut? Încotro mergem: Spre ce nou mit?
Ne propunem ca în lucrarea de faţă să examinăm cu surse bibliografice mecanismele de formare/inventare ale naţiunilor şi ale statelor naţionale.
Se impune încă de la început o definire de termeni. Stat, naţiune, patrie – iată trei termeni care nu trebuie confundaţi. Prin stat se înţelege “comunitatea juridică”, adică un ansamblu de indivizi supuşi aceleiaşi legislaţii, aceleiaşi autorităţi politice. De altfel, într-un sens mai precis, prin stat se înţelege însăşi această autoritate politică. Statul este guvernul şi ansamblul structurilor prin care el îşi manifestă autoritatea[1]. Naţiunea se înfăţişează mai degrabă ca o comunitate naturală[2], cel puţin ca o comunitate rezultată din istorie, recunoscută de către fiecare din membrii săi[3]. Între ideea de naţiune şi aceea de patrie, în schimb, distincţia este mai subtilă. Patria este “numele sentimental al naţiunii”[4]. Ideea de patrie desemnează o comunitate afectivă. Patria este, în fond, naţiunea însăşi privită ca obiect de ataşament, de veneraţie din partea indivizilor.
Astfel din cele de mai sus rezultă că prin stat se înţelege organizarea unei comunităţi, iar ideea de naţiune exprimă însăşi această comunitate a cărei unitate este trăită, recunoscută de conştiinţe chiar în afara ordinii pe care statul o instituie în ea. Aceste definiţii sunt însă de factură modernă. Cum s-a ajuns la ele? Le vom lua pe rând.

DE LA STATUL MEDIEVAL LA STATUL MODERN

În Europa Evului Mediu nu se poate vorbi de fapt de state în concepţia actuală, adică de construcţii politice ce cuprind toţi indivizii unui teritoriu extins. Dimpotrivă, statele erau percepute ca un principiu de organizare imemorial , etern – uman, „creaţii originale ale spiritului uman[5]”, după cum le numea Leopold von Ranke, „am putea spune, idei ale lui Dumnezeu”[6].
Cercetarea modernă a abandonat această concepţie. Este ştiut astăzi că structurile comunităţilor medievale erau cu mult mai complexe şi mai labile. În primul rând, e un fapt cert că până în perioada de apogeu a Evului Mediu nu se poate vorbi de o guvernare monarhică asupra teritoriului şi populaţiei, prin urmare nici de state. Un suveran medieval avea relaţii politice directe cu relativ puţini indivizi. Puterea sa se întemeia pe proprietăţile funciare deţinute de el şi rudele sale şi faptul că alţi latifundiari îl recunoşteau ca fiind cel mai puternic dintre ei, arătându-se dispuşi să i se subordoneze. De aici decurgeau raporturi personale fixate contractual: prin legământul de vasalitate suzeranul îi promitea vasalului protecţie, în vreme ce vasalul îi jura supunere.
Această stare de fapt, confirmă aserţiunile unor cercetători, conform cărora în cea mai mare parte a Europei, orice formă de guvernare se întemeia pe sistemul feudal: Europa medievală nu cunoştea state definite pe baze teritoriale, ci pe legături de vasalitate. Statele, aşa cum le cunoaştem noi, sunt construcţii de lungă durată, suprapersonale şi legate de instituţii; legăturile de dependenţă medievale erau în schimb limitate în timp, luau sfârşit o dată cu moartea suzeranului sau a vasalului şi trebuiau de fiecare dată să fie restabilite din nou[7]. Astfel statul european modern s-a dezvoltat din legăturile de dependenţă medievale. O primă fază în acest lung proces, a constituit-o dezvoltarea din relaţia feudală a statului alcătuit din stări: seniorul şi vasalii îşi împărţeau puterea asupra pământului. În vreme ce regele sau marii seniori căutau să-şi extindă puterea, ceilalţi factori de putere s-au raliat în spatele principiului acţiunii comune. Aristocraţia laică şi cea ecleziastică, oraşele prospere, iar în unele ţări chiar şi ţăranii liberi se opuneau principelui organizaţi în stări care-şi susţineau drepturile în dietă şi căutau să intervină în deciziile autoritare ale acestuia. Dar pentru a se ajunge la această prefacere a mai fost nevoie şi de alte schimbări. Relaţia feudală, după cum am spus deja, era iniţial limitată temporal; ea se stingea prin moartea seniorului sau a vasalului. Statul în ascensiune dorea în schimb să fiinţeze veşnic, să întemeieze o putere durabilă şi să nu depindă de indivizi izolaţi în pretenţia sa de suveranitate. Ideea nu era una cu totul nouă. Regele nu era doar individul care încorona coroana feudală, cum ar veni, primul între egali; nu, el era aureolat în plus de sacralitate, fiind aşadar cu totul diferit şi suprauman: în funcţia sa convergeau trăsăturile monarhiei sacerdotale biblice cu ideea germanică precreştină a „binecuvânării” unui neam care se materializeaza în persoana ducelui. La încoronare regele era uns cu ulei sfinţit, demnităţii sale fiindu-i conferit caracterul monarhiei sacerdotale din Vechiul Testament: el era trimisul lui Dumnezeu însărcinat să vegheze la respectarea dreptului indivizilor şi al obştii, la păstrarea păcii în exterior şi în interior, era apărătorul Bisericii. Regelui îi erau atribuite capacităţi magice, supranaturale şi chiar taumaturgice (în Franţa). Regele întruchipa un principiu divin, un principiu etern care se răsfrângea asupra stăpânirii sale pământeşti.
Astfel, odată cu începutul secolului al XII – lea, sfera nemijlocită de putere a coroanei s-a extins: monarhii au întreprins o acţiune sistematică de recuperare a fiefurilor coroanei, iar moartea unui număr mare de baroni în timpul cruciadelor a facilitat recuperarea de domenii însemnate. Teritoriul statului trebuia însă să fie administrat, dările trebuiau colectate şi remise coroanei, legea trebuia să fie aplicată şi implementată pretutindeni după principii identice. Statul în devenire avea nevoie de administraţie. Şi ea a fost creată şi perfecţionată, iar odată consolidată s-a consolidat şi puterea suveranului ceea ce a condus la monarhiile absolutiste din pragul modernităţii. Statul care a constituit un exemplu în acest sens a fost Franţa[8]: În timpul lui Ludovic al XIV – lea, în fruntea statului se afla regele; el era judecătorul, suzeranul şi comandantul suprem, unicul conducător al politicii externe, al finanţelor, administraţiei şi în mare parte al Bisericii. Era legea itinerantă, rex lex. Legile organice ale monarhiei franceze, elaborate de jurişti încă din perioada de sfârşit a Evului Mediu după modelul tradiţiei dreptului roman, alcătuiau una din sursele prin care se legitima absolutismul regal, cealaltă fiind Biblia. Inseamnă că persoana regelui este sacră (încă n.n.)[…][9]. Curtea forma cadrul în care se manifestă gloria regală, un templu pentru cultul suveranului cu o liturghie ce se supunea unor reguli stricte şi complicate[...][10]. Consiliul de stat, instanţa deliberativă şi decizională regală, era strict separat de Curte. Prinţii de sânge şi înalta nobilime, membrii tradiţionali ai Consiliului de Stat în virtutea dreptului ereditar, au fost înlăturaţi din această poziţie; ei puteau fi numiţi de rege, caz în care îşi datorau poziţia exclusiv încrederii arătate de suveran. Locul lor a fost luat de experţi în administraţie, în mare patre de origine burgheză, care-şi datorau titlul funcţiei, cu alte cuvinte regelui, şi al căror titlu nu era transmisibil pe cale ereditară. Consiliul de stat cuprindea mai multe secţiuni care se ocupau de diferitele domenii ale activităţii statale: comerţ, finanţe, justiţie. Îndeplinirea hotărârilor adoptate de Consiliu revenea autorităţilor centrale, […]care reprezentau deja o formă incipientă de ministere de resort şi constituiau o reţea naţională a administraţiei regale[11].
În pragul epocii moderne, statul suferă şi o puternică transformare economică: astfel rolul său era de a promova şi exploata industriile cu ajutorul cărora sunt prelucrate şi înnobilate materiile prime pentru a exploata ulterior produsele la preţuri cât mai ridicate. Pentru ca statul să profite de pe urma câştigurilor industriale, este necesar ca el însuşi să-şi asume postura de producător, să instituie monopoluri şi să întemeieze propriile manufacturi, de asemenea, să pună pe picioare un sistem eficient de impozitare pentru a taxa câştigul privat. Or taxele înseamnă bani, iar banii înseamnă putere...
Transformarea avusese loc politic şi economic... Mai lipsea ceva care s-o facă completă. Statul puternic avea nevoie de o justificare puternică, dacă nu dorea sa dispară în revoluţie şi război civil, avea nevoie de o nouă fundamentare a comunităţii, de o nouă legitimare a guvernării, de o idee cu ecou la mase care să stea deasupra intereselor şi ideologiilor şi care să unească popoarele cu statele lor. Aşa că s-a inventat ... naţiunea!

DE LA NAŢIUNEA MEDIEVALĂ, LA NAŢIUNEA MODERNĂ

Natio este un concept vechi, transmis din Antichitatea romană, care însemna iniţial naştere sau origine şi era folosit pentru a demarca un grup. Surprinzător de des întâlnim natio ca termen opus lui civitas, denumind populaţia necivilizată, care nu dispune de instituţii comune[12]. Graniţele unui natio au fost şi au rămas încă multă vreme neclare; totuşi, sensul cuvântului s-a fixat în spiritul etimologiei sale latine, denumind acea comunitate căreia membrii îi aparţin prin dreptul descendenţei.
Avansând un pic pe firul istoriei, trebuie să remarcăm că Din Evul Mediu, până spre sfârşitul secolului al XVIII – lea, naţiunile nu au fost alcătuite din întreaga populaţie, ci din clasa domnitoare, reprezentată politic, deci avem de-a face cu naţiuni alcătuite din nobilime, şi nu cu naţiuni populare. Tot aşa cum termenul naţio a fost utilizat pentru a stabili trăsături demarcante în spaţiul politic, mai târziu el a determinat diferenţele lingvistice. Studii recente au relevat chiar că mecanismul „grupului propriu” şi al „grupului străin”, funcţiona deja la naţiunile universitare ale Evului Mediu: membri ai aceleiaşi familii lingvistice nu-şi percepeau unitatea acasă, în patrii, ci printre străini[13].
Aşa ajungem de fapt de la definiţia etimologică a lui natio la trăsăturile definitorii ale naţiunii aşa cum era ea definită în Evul Mediu târziu (exceptând faptul că nu se folosea cuvântul „naţiune”!): este vorba de tradiţie, simboluri, conturarea unei identităţi prin contrast cu duşmanii, solidaritatea şi credinţa faţă de rege. Mai târziu, dispariţia acestei ultime trăsături va duce la definirea naţiunii aşa cum o ştim azi, regele fiind înlocuit cu „naţiunea suverană”[14]. De asemenea, războiul, fără a fi originea unei naţiuni, s-a dovedit a fi un catalizator al ei[15]. Încă de la bun început, elementele care au dus la formarea naţiunilor europene au fost demarcarea faţă de vecini, rivalitatea şi lupta, iar procesul de formare a durat vreme de secole şi mult timp a implicat doar nobilimea şi într-o mai mică măsură patricienii şi intelectualii, stagnând în perioade de stabilitate politică şi animându-se din nou în perioadele tulburi. Abia la trecerea din secolul al XVIII – lea în secolul al XIX – lea, acest proces a devenit unul violent, odată cu implicarea maselor. Naţiunile au fost de la început entităţi ambigue, proteice, nefiind clar definite – ele erau sau naţiuni universitare, sau categorii reprezentate politic. Totuţi naţiunile au existat ca sentiment colectiv de solidaritate încă înainte de a fi numite astfel, sub forma comunităţilor lingvistice, de tradiţie şi de luptă care aspirau la continuitate, dar o şi asigurau totodată şi care datorită acestui fapt au intrat într-un raport fructuos şi dinamic cu statul, deci cu acea formă politică de organizare care a început să se dezvolte spre sfârşitul Evului Mediu, simultan cu naţiunile. Dar să nu anticipăm.
Mentionam mai sus, tradiţia, simbolurile, conturarea unei identităţi prin contrast cu duşmanii, solidaritatea şi credinţa faţă de rege, ca trăsături definitorii ale naţiunii, în Evului Mediu târziu. Se cuvine însă amintită şi acea trăsătură care va avea un rol imens în definirea naţiunii, adăugată de epoca Reformei: religia! Este totuşi de remarcat o situaţie deosebită, relativ la rolul religiei în formarea naţiunii: dacă, în Anglia, religia anglicană a constituit un catalizator al unităţii engleze, în Germania, ea adâncit disensiunile dintre diversele entităţi statale germane, cu toate că a avut un rol pozitiv în dezvoltarea unei limbi germane unitare, populare.
Adevărata revoluţie în sinuosul drum al formării naţiunii moderne a avut loc însă în epoca industrializării şi în cea imediat urmatoare Revoluţiei Franceze, adică epoca modernă. Dacă, explozia demografică, revoluţia industrială, triumful asupra spatiului şi timpului, noua accesibilitate a informaţiei şi ştiinţei, au dus la prăbuşirea absolutismului, epoca modernă a dat naştere unei noii semnificaţii termenului de naţiune: cea politică. Până atunci, naţiunea desemnase totalitatea acelora care, direct sau indirect, acţionau politic sau erau reprezentaţi în dietă. Odată cu Revoluţia Franceză, poporul a format naţiunea şi doar această naţiune populară avea să legitimeze pe viitor statul şi naţiunea. Trebuie să nu scăpăm din vedere faptul că noua idee revoluţionară despre naţiune, definită drept poporul activ politic, era o construcţie conceptuală, dar şi o armă. Ea a permis mobilizări militare de proporţii inimaginabile. De asemenea, în ciuda laicizării totale a societăţii, ideea de naţiune şi-a păstrat un aspect religios: ea presupunea credinţă, din moment ce nu exista ca realitate palpabilă, iar din acest punct de vedere, naţionalismul poate fi considerat religia laică a epocii industriale. Noul stat nu-şi mai primea confirmarea de la Dumnezeu, ci de la naţiune!

IMAGINARUL ŞI STATUL – NAŢIUNE

Iată deci, redefinirea şi transformarea celor doi termeni: stat şi naţiune. Ajunşi în acest punct, era imposibil ca cele două să nu se întâlnească şi să nu se contopească. Max Weber e cel care a dat poate cea mai bună definiţie rezultatului contopirii celor două, şi a istoriei bi-seculare care i-a urmat: În statul naţional, poporul, nu mai vrea să fie doar suma tuturor cetăţenilor unui stat; mai mult decât atât, poporul este unul cu naţiunea, care nu se mai consideră o simplă comunitate culturală, ci şi una politică. Poporul – naţiune are ambiţia de a se împlini şi a se dezvolta într-un stat de sine stătător; într-unj stat naţional el este liber să acţioneze pe cont propriu, independent de orice dominaţie străină[16]. Pentru a afla însă mecanismul imaginar prin care contopirea a avut loc, vom apela însă la consideraţiile unui autor român, care a ridicat studiul imaginarului la rang de ştiinţă, Lucian Boia!
Menţionam mai sus că Naţiunea încarnează nu atât o realitate istorică obiectivă, cât un proiect ideal. Ea există în conştiinţe. Ea aparţine imaginarului. Este unul din marile mituri ale timpurilor moderne şi, ca orice structură a imaginarului, reuneşte substanţa “arhetipală”(în acest caz, vechile legături de sânge, solidarităţile de tip tribal) cu noile valori create de o istorie recentă (suveranitatea poporului, sistem politic reprezentativ)”[17]. Odată conştientă de propria sa existenţă, fiecare naţiune, oricare ar fi fost mărimea sa reală s-a aşezat pe sine în centrul Creaţiei şi a trecut la crearea (a se citi inventarea) propriului proiect politic: Statul unitar, Statul – natiune. Or Lucian Boia arată că “orice proiect politic presupune o “întrunire”, idealul care-l animă fiind unitatea. Dar, paradoxal, nimic nu este mai puţin unitar decât conceptul de unitate. El poate fi aplicat la niveluri foarte diferite. Solidarităţile sunt îmbinate sau combinate: omenire, naţiune, partid, trib, familie ...”[18] Autorul observă că, în epoca modernă, multiplicitatea proiectelor imperiale[19] a sfârşit prin a sparge unitatea conceptului. “Mult timp creditat cu o misiune istorică şi civilizatoare, imperialismul a pierdut bătălia imaginarului.[…] Mitul Statului – naţiune, le-a eclipsat pe toate celelalte. Decupajul ideal al lumii a căpătat contururile unei constelaţii de State – naţiuni, chiar dacă acestea trebuiau, la nevoie, inventate.”[20] Şi nu doar atât. Istoria a devenit la rându-i naţională, proiecţie în trecut – până în preistorie – a sintezelor naţionale moderne[21].
Este demn de remarcat, ne atrage atenţia Lucian Boia, că până în această fază a modernităţii, alcătuirea şi evoluţia organismelor statale nu avuseseră nimic de a face nici cu frontierele etnice şi lingvistice, nici cu exprimarea voinţei populare.
Arătam mai sus, că acest concept de naţiune este unul inventat, şi asemeni lui, tot ceea ce derivă din el, statul naţiune fiind tot un produs al imaginarului. Cum s-a ajuns totuşi ca un concept inventat, derivat dintr-un alt concept inventat, să prindă viată şi să se transforme în ceea ce şi astăzi numim sistem politic mondial? Lucian Boia numeşte acest fenomen „miracolul naţiunii”: a creat, nu din nimic, dar oricum din elemente disparate, o credinţă care s-a dovedit mai puternică decât oricare alta şi care, chiar contestată şi diminuată, îşi păstrează ceva din seducţia ei originară”[22]. Fapt este, explică mai departe istoricul român, că declinul structurilor tradiţionale nu putea să nu genereze o nouă formulă de coeziune. Mai complexă şi mai simplă în acelaşi timp. „Societăţile moderne sunt atât de complexe, încât pentru a funcţiona sau pur şi simplu pentru a supravieţui au nevoie de un principiu împărtăşit de unitate, de un consens care să anuleze sau cel puţin să ţină în frâu mulţimea contradicţiilor.”[23]
Mai mult, naţiunea este un concept democratic. Principiul ei fondator a fost suveranitatea poporului. A pornit la drum asociată cu idealurile moderne ale contractului social, demnităţii umane şi egalităţii între oameni. Creatorii ei au văzut în ideea naţională un principiu eliberator, în măsură de a crea o lume mai dreaptă şi mai fericită. Naţiunea definea un spaţiu al regăsirii de sine şi al înfrăţirii. Astfel că în secolul al XIX – lea , democraţia şi naţiunea înaintează umăr la umăr. Fuziunea cu statul a fost însă momentul decisiv în cariera naţiunii. De fapt, afirmă Lucian Boia, acesta era şi obiectivul: nu un simplu repertoriu de culturi diferite, ci o restructurare efectivă şi globală, conducând la o constelaţie de state naţionale. S-au combinat astfel, într-o structură aparent de nedespărţit, două ansambluri de natură diferită: de o parte naţiunea, cu vocaţia ei transcendentă, de partea cealaltă, statul, instrument mai curând prozaic de putere, dominaţie şi represiune. Naţiunea s-a consolidat prin stat, iar statul s-a spirirtualizat graţie naţiunii. Naţiunea o iubeşti. Cum să iubeşti statul? Statul, trebuie să-l respecţi, să-l asculţi. Iar statul-naţiune, îl iubeşti şi-l asculţi în egală măsură[24]. Această învestire a statului-naţiune cu atributele naţiunii a dus la fenomenele dramatice ale secolului XX, în speţă la al Doilea Război Mondial, cu siguranţă, cea mai urâtă şi radicală manifestare a sentimentului naţionalist şi a glorificării statului-naţiune. După terminarea conflagraţiei mondiale, o consecinţă absolut normală, ce a urmat grozăviilor războiului, a fost încercarea restabilirii dialogului între naţiuni, limitarea şi ţinerea sub control a naţionalismului, nu doar extremist ci de orice fel, o cauză importantă a acestei încercări de diminuare a sentimentului naţionalist constituind-o proiectul unităţii europene ce se desfăşoară deja de 50 de ani.

CONCLUZII

În materie de mitologie naţională, semnalele care se receptează astăzi sunt contradictorii. Ele indică, pe de o parte, o retragere, pe de altă parte, coagularea unor noi naţiuni, deloc dispuse să renunţe la partea lor de istorie naţională. Este de remarcat că ceea ce se petrece în Occident (soluţia postnaţională) nu este în fond ştergerea sentimentului naţional, ci echilibrarea prin alte valori care nu-i mai sunt subordonate: valorizarea individului este unul dintre principiile concurente cele mai caracteristice[25]. Mai sus de individ (nu însă mai presus), dar tot la un nivel mai apropiat de oameni decât abstracta naţiune, comunităţile locale, regiunile şi minorităţile sunt acum obiectul unui interes crescând.
Pe lângă păcate, naţiunea a avut totuşi şi împliniri. Ideea egalităţii între oameni, a abolirii privilegiilor, a făcut corp comun cu proiectul naţional. Naţiunile au îmbogăţit omenirea. Fără ele omenirea ar fi fost infinit mai săracă. În ceea ce priveşte viitorul, naţiunea îşi păstrează încă atuuri incontestabile. Chiar occidentalii, pledează totuşi, în majoritate, pentru o Europă a statelor, deci a naţiunilor. Naţiuni atenuate, prin extirparea factorilor susceptibili de a genera intoleranţă şi conflict, dar naţiuni distincte. Europa este încă un ideal, naţiunea o prezenţă efectivă. Cu alte cuvinte, în sens istoric şi cultural, Europa nu există decât prin naţiunile ei. Fuziunea acestora nu se va produce chiar mâine, în ciuda numeroşilor idealişti[26]...


NOTE:

[1] Andre Vergez & Denis Huisman – Curs de filosofie, Ed Humanitas, Bucureşti, 1995, p. 280.
[2] Idem.
[3] Ca exemplu, menţionăm faptul ca pe vremea când Polonia era împărţită între statul prusac, austriac şi rus, locuitorii ţării se recunoşteau ca membrii ai naţiunii polone. De asemenea este de notorietate faptul că statul austriac al Habsburgilor grupa sub autoritatea sa mai multe naţiuni.
[4] Andre Vergez & Denis Huisman – Curs de filosofie, Ed Humanitas, Bucureşti, 1995, p. 280
[5] Statul era văzut încă de la Aristotel ca entitate naturală, anterioară individului. Vorbim aici, evident, de concepte. Astfel, toate definiţiile de factură organicistă, vedeau mai întâi statul şi apoi populaţia care se supunea autorităţii statale. Statul era un dat a prioric, iar solidaritatea locală era atrasă spre entitatea statală prin simbolul şi reprezentantul ei: împăratul.
[6] Citat de Hagen Schultze – Stat şi naţiune în istoria Europeană, Ed Polirom, Iaşi, 2003, p. 14.
[7] Hagen Schultze – Stat şi naţiune în istoria Europeană, Ed Polirom, Iaşi, 2003, p. 15.
[8] Am ales acest model, deoarece în accepţiunea autorului citat, Franţa este primul stat modern apărut, cu o administraţie centrală şi un aparat birocratic funcţionale.
[9] Hagen Schultze – Stat şi naţiune în istoria Europeană, Ed Polirom, Iaşi, 2003, p.59
[10] Idem, p. 60.
[11] Ibidem, p. 60-61.
[12] Acest sens atribuit termenului de natio nu diferă de înterpretări recente. De la sociologul William G Sumner incoace se vorbeşte despre diferenţierea grupului propriu (in-group) de grupul străin (out-gruop) ca trăsătură structurală fundamentală a oricărui grup. Coeziunea grupului propriu – în cazul de faţă, a naţiunii – este susţinută de un sentiment al apartenenţei, grupu străin sunt Ceilalţi, iar tendinţa este de a-i considera pe toţi din propriul grup egali şi pe membrii celorlalte grupuri inferiori. De remarcat că, propriul grup îi oferă individului apartenenţă, siguranţă şi sentimentul că acţiunile sale, în şi pentru acest grup dau sens propriei lui existenţe. Rostul grupului nu este creat doar prin normele şi tipurile de comportament care atestă apartenenţa membrilor lui, ci şi prin identificarea cu simboluri: blazoane, steaguri, embleme.
[13] A se vedea în acest sens Hagen Schultze – Stat şi naţiune în istoria Europeană, Ed Polirom, Iaşi, 2003, p. 108.
[14] Pentru o expunere detaliată în acest sens se vedea Guy Hermet – Istoria naţiunilor şi a naţionalismului în Europa, Ed Institutul European, Iaşi, 1997, p.115-125.
[15] Hagen Schultze – Stat şi naţiune în istoria Europeană, Ed Polirom, Iaşi, 2003, p. 114.
[16] Citat de Hagen Schultze - Stat şi naţiune în istoria Europeană, Ed Polirom, Iaşi, 2003, p. 191
[17] Lucian Boia – Pentru o istorie a imaginarului, Ed Humanitas, Bucureşti, 2000, p 172
[18].Idem, p 201
[19] Prin proiecte imperiale autorul pe care îl cităm înţelege majoritatea proiectelor unificatoare, care aveau ca sursă Imperiul Roman sau cel chinez, proiecte unificatoare care au pornit de la nivelul cel mai ridicat – universul, şi au ajuns la statul – naţiune.(n.n.)
[20] Lucian Boia – Pentru o istorie a imaginarului, Ed Humanitas, Bucureşti, 2000, p.201 - 202
[21] Lucian Boia – Jocul cu trecutul, Ed Humanitas, Bucureşti, 2002, p 40 – 41.
[22] Lucian Boia – Două secole de mitologie naţională, Ed Humanitas, Bucureşti, 2002, p. 22
[23] Idem p. 22 - 23
[24] Pentru o expunere mai detaliată a se vedea Lucian Boia – Mitul democraţiei, Ed Humanitas, Bucureşti, 2003, p. 69-79
[25] Lucian Boia – Două secole de mitologie naţională, Ed Humanitas, Bucureşti, 2003, p. 116-136.
[26] Pentru o viziune idealistă a viitorului Europei a se vedea Hagen Schultze - Stat şi naţiune în istoria Europeană, Ed Polirom, Iaşi, 2003, p. 314

BIBLIOGRAFIE:
1. Boia, Lucian – Pentru o istorie a imaginarului, Ed Humanitas, Bucureşti, 2000;
2. Boia, Lucian – Jocul cu trecutul, Ed Humanitas, Bucureşti, 2002;
3. Boia, Lucian – Două secole de mitologie naţională, Ed Humanitas, Bucureşti, 2002;
4. Boia, Lucian – Mitul democraţiei, Ed Humanitas, Bucureşti, 2003;
5. Hermet, Guy – Istoria naţiunilor şi naţionalismului în Europa, Ed. Institutul European, Iaşi, 1997;
6. Schultze, Hagen – Stat şi naţiune în istoria europană, Ed Polirom, Iaşi, 2003;
7. Vergez, Andre & Huisman, Denis – Curs de filozofie, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1995.

Comentarii


Comentariile sunt interzise la blogurile neactualizate mai mult de 90 de zile

 
X
Termeni si conditii de utilizare